| La coltul verzei | ||
|---|---|---|
|
| Sondaje |
|---|
| Logare |
|---|
| Ultimele postari pe forum: |
|---|
| Bucurestiul de altadata |  |
| Scris de Happyspirit |
| Calatorii | Romania pitoreasca |
| Vineri, 05 Februarie 2010 |
|
Sa ne continuam plimbarea noastra imaginara. Dupa sediul Prefecturii, mai urmau niste case , cam inghesuite, printre care se afla si o poarta mai mare, de fier, indaratul careia se afla cladirea ce adapostea legatia tzarista (ruseasca), iar apoi , impunator, tocmai se ridicase Hotelul Herdan (dupa 1877 a purtat numele de Grand Hotel du Boulevard – cunoscut deci sub numele de Hotel Bulevard). Trebuie mentionat ca la vremea respectiva era mare nevoie de hoteluri in Capitala, iar strainii strambau zdravan din nas cand trebuiau sa se cazeze la cate un han – Ulysse de Marsillac scria ”traduceti prin han vizuina, spelunca, caravansarai, posada, cloaca” nemaidorind sa isi aminteasca acele camarute inguste si intunecoase. Pe strada se perindau o multime de oameni, care se indreptau infrigurati spre strada Lipscani si pe ulitele din imprejurimi pentru a-si face aprovizionarea; ca si acum, pentru anumite cumparaturi bucurestenii spuneau ca ”merg in targ” – si anume in buricul Bucurestiului. Si nu doar atat – in acest perimetru se aflau si marile modiste, croitorii renumiti, cele mai bune bacanii, cafenelele si cofetariile cele mai frecventate. De asemenea puteai intalni cate o tanara domnita ori jupanita, insotita de vreo slujnicuta rumena-n obraji, adeseori si de ”doamna” mama, cu palton lung, cu o caciulita cocheta de blana si guleras asisderea, trecand in pas grabit pe trotuarul de vizavi de sediul politiei unde se aflau ”confiseria” (cofetaria) Giovanni si hotelul ”Stadt Pesth””. La ”confiserie” puteau servi prajituri din albus ori cu frisca, serbeturi aromate , ”bonbonuri” dar si sarailii ori rahaturi fine turcesti.Hotelul Stadt Pesth avea, inafara de cateva camere, si o mare cafenea si un restaurant cu ”shantan” (cafe-chantant) unde cantau si jucau artiste germane si ungare pe muzica la moda, unde petreceau mult bucurestenii si se pare ca era locul de intalnire a ceea ce insemna femei ”de viata” si ”jeunesse doree” din Capitala. Sa revenim pe partea stanga. Pe locul actualului Cerc Militar se afla biserica si manastirea Sarindar, inconjurata de o curte mare cu un grilaj de fier.. Denumirea de „Sarindar” se pare ca venea de la termenul grecesc „saranda” (patruzeci), intrucat aceasta ar fi fost cea de a patruzecea biserica facuta sau refacuta de Matei Basarab. Se pare ca fusese chiar cea mai mare si frumoasa manastire din Capitala , apreciata de calatorii straini, si care adapostise o icoana a Macii Domnului maiestrit lucrata în argint aurit, cu smaralde si rubine, de o mare valoare in galbeni, si care avea renumele de a fi facatoare de minuni si a “scoate dracii din oameni” - din acest motiv, cica mai multe generatii de bieti zanatici au fost tinuti in lanturi si butuci in balamacul Sarindarului pana la inceputul de veac. Ulterior, de frica secularizarii averilor manastiresti, egumenul grec al bisericii a trimis aceasta icoana la Patriarhia din Constantinopole. Din pricina cutremurelor si lipsei banilor, zidurile manastirii s-au crapat, cladirea si chiliile s-au subrezit , iar pe locul curtii aparuse un adevarat maidan. Si cu toate ca, din motive estetice in turnul clopotnitei fusese pus un ceasornic , dupa modelul occidental, acest loc, la vremea despre care vorbim, arata destul de jalnic.
In imediata apropiere locul era acoperit de casele Otetelesanu (astazi, pe acel spatiu se afla Palatul Telefoanelor). Celebra terasa Otetelesanu, la anii la care ne referim, inca nu exista – insa exista hotelul cu acelasi nume (mai apoi denumit hotelul Frascati, pe locul unde acum este Sala Savoy a Teatrului de revista Constantin Tanase) ce tocmai fusese renovat si caruia i se mai adaugase un etaj, si casa boiereasca ce era deosebit de faimoasa in acele timpuri datorita pranzurilor, receptiilor si balurilor Otetelesencei, care de altfel era si una dintre cele mai influente cucoane ale vremii, la care “defila tot Bucurestiul”. Proprietarul era Iancu Otetelesanu - un mare bogatas, vornic al Capitalei si filantrop. Ca detaliu picant, se pare ca boierului Iancu, desi casatorit de foarte multi ani cu Safta, ii cazuse rau cu tronc mult mai juna Elena Filipescu, asa ca a divortat si s-a insurat cu ea. Cu toate acestea, Safta a ramas cu Iancu , purtandu-i de grija, impacandu-se bine cu noua sotie, astfel ca boieru’ traia pe deplin fericit. Ambitioasa, noua stapana a tinut sa transforme acest conac in locul de adunare a elitei capitalei. De altfel, impreuna cu cel al principesei Irina Grigore Sutu, aceste doua saloane dominau high-life-ul din acele vremuri. "Receptiunile si balurile acestor doua aristocrate erau evenimente ce n-au fost niciodata egalate, necum intrecute “ – dupa cum a scris si C. Bacalbasa. Iar “elita” era formata atat din oameni “de sange albastru” cit si din toti cei care aveau un nume ori o situatie de frunte in magistratura, in barou, in finante, in diplomatie, in armata, in arta, in literatura . La orice ceas puteai sa intalnesti pe cineva din lumea buna tragand trasura in fata conacului, mai ales ca, la timpul la care am ales sa ne petrecem aceasta calatorie imaginara – ianuarie, era perioada Carnavalului, prilej bun de vizite si sindrofii. Mergand alene, ii puteai zari pe printul Sutu, ori pe marii boieri Hagi Moscu si Petrovici Armis singurii din capitala ce erau insotiti, pe langa valet, de cate vreun arnaut (servitor inarmat, pentru paza personala) albanez imbracat in haine de parada. Si, cu un dram de noroc, il puteai zari si pe poetul Mihai Eminescu, mergand pe jos, , usor zgribulit de aerul rece, indreptandu-se cu pasi repezi si hotarati spre unul dintre birturile favorite din apropierea Lipscanilor, pe timpul vizitei sale in Capitala (s-a stabilit aici cativa ani mai tarziu, in 1877).
Bibliografie Constantin Bacalbasa – Bucurestii de altadata Gheorghe Crutzescu -Podul Mogosoaiei Lelia Zamani – Oameni si locuri din vechiul Bucuresti
|
Continuare din 
Mergand mai departe, impunatoarea cladire a Hotelului Capitol inca nu exista, pe acel loc fiind doar o casuta cu un etaj si alaturat o alta casa cam darapanata cu niste pravalii - intr-una dintre acestea se afla “Salonul nou de pianuri A.Gebauer” renumita casa si editura de muzica din oras. De altfel, putin mai tarziu, unul dintre editorii Ghebauer il va ajuta pe Iosif Ivanovici sa isi publice compozitia ce l-a facut faimos in intreaga lume : “Valurile Dunarii”.